20 DE ANI – REUNIUNEA

intalnire (16)

După ce am scris aici despre gândurile cu care așteptam întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului, am trecut prin varii stări. Am ieșit epuizată dintr-o toamnă și o iarnă pline de trăiri dificile, tulburate de emoții pe care le-am gestionat cu greu. Pe fondul acestora, s-au declanșat niște mici probleme de sănătate care mi-au pus la încercare răbdarea și rezistența.

Am fost la un pas de a renunța și eu la întâlnire, dar mi-am revenit. Mai cu chef, mai fără, am continuat să mă ocup de organizare, împreună cu alte colege. Nu a fost mare lucru de făcut: o vizită la pensiune să confirmăm locul și să stabilim meniul, o comandă de tort, câteva mesaje pe grup, ca să mă asigur că nu mă prezint singură.

A fost o întâlnire simplă, fără profesori. Pentru că nu știam dacă doamna dirigintă avea să poată ajunge, nu am invitat ceilalți profesori. Până la urmă dumneaei a venit și ne-am bucurat mult să o avem în mijlocul nostru, iar ea s-a bucurat să-și revadă o parte din puii ei de aur.

Am luat cu mine și copiii. Îmi tot sunau în minte cuvintele unei profesoare, care, după întâlnirea dumneaei de 10 ani de la terminarea liceului, spunea că nu înțelege cum nu-ți poți lăsa copiii cu cineva acasă pentru câteva ore. Eu nu am avut cu cine să-i las și, oricum, mi s-a părut un prilej bun ca David să-și lărgească cercul de prieteni iar evenimentele de genul acesta din viitor să fie un prilej de reîntâlnire și pentru copiii noștri.

A plouat. În județ era cod portocaliu. Din fericire în zona pensiunii ploaia a fost ușoară iar la un moment dat s-a oprit. Eliza a zburdat fericită prin curte, în ciuda stropilor de ploaie, s-a cățărat pe tot ce a avut putere să se cațere, s-a jucat cu niște copilași veniți acolo în așteptarea unei nunți, și-a acoperit hainele cu o pojghiță generoasă de noroi.

IMG_20180630_174833

David a cunoscut o fetiță cam de vârsta lui, care nu făcea parte din grup nostru, dar care s-a lipit de copiii noștri. Cam tot timpul și l-a petrecut cu ea. E drept, el se înțelege mereu mai bine cu fetele decât cu băieții, așa că nu e de mirare că nu prea i-a băgat în seamă pe băieții din grup.

A fost o zi încărcată de emoții. Ne-am amintit de anii de liceu, de foștii profesori, de colegii care nu au reușit să ajungă la reuniune. Mi-a prins bine să descopăr că nu sunt singura care nu a simțit trecerea anilor. Da, anii aceștia și-au spus cuvântul cam în toate, dar esența noastră a rămas aceeași. Am regăsit cu mare drag gesturi familiare, moduri de a articula cuvinte, râsete neatinse de trecerea timpului.

Nu prea am participat la discuții. De obicei la evenimentele unde merg cu copiii, sunt agitată și cam haotică. Sunt mereu cu ochii pe Eliza iar când nu o zăresc, mă trezesc că plec, în mijlocul unei fraze, să verific dacă este unde cred eu că este, lăsând interlocutorul să completeze el ideea cum crede de cuviință.

Reuniunea noastră a avut loc la Pensiunea Camena, din Piatra Neamt (pozele de pe site sunt mai vechi. Foișoarele sunt mai mari acum, centrul de joacă mai complex). E un loc liniștit, cu un centru de joacă ce le oferă copiilor spațiu acoperit (unde e improvizată o bucătărioară), leagăne și jocuri de cățărare. Plus trambuline și spațiu verde. Eliza, cel puțin, a profitat din plin de tot ce se potrivea vârstei ei în cele 7 ore cât am stat acolo.

IMG_20180630_174724

aici nu s-a putut cățăra, dar este și un plan de cățărare mai mic, care a captivat-o

Tortul a făcut și el senzație. L-am comandat de la Aline-Cake boutique, unde îmi fac mai mereu torturile pentru variile evenimente din familie. Am scris și în trecut despre impactul dulciurilor Alinei asupra mea. Împreună cu colegele din comitetul de organizare,  am ales un tort Red velvet. Pot să spun că toată lumea a fost încântată și de aspectul și de gustul tortului, ceea ce pe mine cred că m-a uns pe suflet mai mult decât orice altă laudă care mi s-a adus în privința organizării evenimentului. M-a încântat reacția lor pozitivă pentru că nu eram doar eu cuprinsă în lauda aceasta, ci și Alina, pe care o admir mult pentru ceea ce face și pe care o recomand de câte ori am ocazia.

(din păcate nu am făcut poză tortului. Dacă primesc una de la colegi, voi reedita postarea)

A fost și un moment tensionant pentru mine. Comandasem, tot de la Alina, câteva pachețele cu biscuiți pentru copii.  Le pusesem într-o sacoșă, pe o masă lângă ușa de la intrarea în pensiune (noi stăteam pe terasă) și uitasem de ele. Între timp, pe terasă se perindaseră mai multe persoane dintre cele implicate în nunta ce avea să înceapă seara. După câteva ore, când mi-am amintit de biscuiți, ia-i de unde nu-s. I-am căutat peste tot. Personalul pensiunii nu știa nimic de ei, nimeni nu-i văzuse. M-am gândit că s-or fi încurcat printre lucrurile doamnelor care au ornat terasa cu flori și alte accesorii, dar, când au revenit să-și termine treaba, au negat că știu ceva de biscuiții mei, iar asta m-a întristat foarte tare. Am simțit deodată că rămân fără energie. Era o surpriză pe care abia așteptam să le-o fac copiilor, socotisem că rămâneau câteva punguțe și pentru colegi, iar acum…

O să râdeți de mine. Ce atâta necaz pentru niște biscuiți. Știu, nu era mare lucru, dar eu chiar pusesem suflet în ideea asta.

M-am mobilizat și am încercat să pun momentul deoparte, să-l rumeg mai târziu și să mă pot bucura de reuniune. Înainte de a-mi încheia de tot socotelile cu pierderea biscuiților, am aruncat o vorbă îngerului meu (am mai scris aici despre relația mea cu el). I-am spus de-a dreptul că-l provoc să mi-i aducă înapoi. Din pământ, din iarbă verde, nu știu, dar biscuiții aceia sunt importanți pentru mine și îi vreau înapoi. Dacă chiar nu se poate și nu se poate, asta e, o să mă împac cu situația și sper să ajungă la cineva care chiar să se bucure de ei, dar dacă există cea mai mică posibilitate să se rezolve situația asta așa cum îmi doresc, i-aș fi foarte recunoscătoare dacă m-ar ajuta. În felul acesta m-am liniștit, mi-am reechilibrat energiile și mi-am văzut mai departe de întâlnire, rupându-mă total de incidentul cu biscuiții.

La scurt timp cupă aceea, să fi trecut cam un sfert de oră, au început să sosească mașini cu nuntașii. Printre ei, o doamnă care se uita un pic derutată în jur, având o sacoșă albă în mână. Sacoșa mea cu pachețelele cu biscuiți. O colegă mi-a atras atenția, eu am fugit într-un suflet la doamna respectivă, ea nu mai contenea cu scuzele. Soțul ei, când strânsese lucrurile lor de prin sală și de pe terasă, luase și punga mea. A purtat-o cu ea peste tot pe unde a avut de mers și abia aștepta să ajungă la pensiune să vadă dacă mai găsește proprietarul.

Și astfel, am avut satisfacția de a oferi și copiilor și colegilor câte o punguță din biscuiții mei preferați.

IMG_20180630_174248

Spre seară, când am plecat, ne-am promis că ne vom revedea mai repede de 10 ani. Limita oficială este 5, dar nu e neapărat să așteptăm până atunci.

După ce au adormit copiii și am intrat pe laptop să descarc poze, am aflat că doi dintre colegii care nu au putut veni la întâlnire, vor fi în țară la sfârșitul lunii. După un schimb scurt de replici, am decis să reedităm întâlnirea atunci. Mai e puțin. Abia aștept.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s