VIAȚA TE DUCE ACOLO UNDE ȚI-E LOCUL – episodul 2

De-a lungul vieții mi-a apărut mereu în minte, mai ales în momentele dificile, o idee reținută dintr-un film. Un film mediocru, care nu merită numit, dar care mi-a imprimat în minte câteva cuvinte care mă ridică mereu atunci când par să mă prăbușesc.

Știți desenele acelea Dot to dot? Când vezi învălmășeala de puncte pare că nimic nu are sens. Când începi să le unești, însă, îți dai seama că, în ordinea lor aparent întâmplătoare, cu urcușurile și coborâșurile mai line sau mai abrupte pe care trebuie să le facă creionul în drumul lui de la un punct la altul, toate împreună capătă sens și dau viață unor desene minunate. La asta mă gândesc de fiecare dată când viața mi se pare grea si chiar capăt putere să ajung la următorul punct, apoi la următorul și așa mai departe.

Am încheiat povestirea de acum 3 ani cu angajarea mea la grădiniță. Am lucrat 4 luni. Am făcut naveta la 40 de km de Câmpulung. O oră dus, o oră întors, cu microbuze cu care n-aș mai vrea să călătoresc (deși, datorită faptului că am călătorit cu o colegă pusă pe glume, drumurile n-au fost chiar așa de dificile). Am întâlnit oameni frumoși și copii asemenea.

Apoi, în luna a 8-a de sarcină, am plecat. Am intrat în concediu prenatal și am plecat cu totul din oraș, spre o viață nouă.

Ne-am mutat la Piatra Neamț, eu, David și Eliza încă nenăscută. Începusem să mă simt rău. Am spus deja aici povestea ultimelor luni de sarcină și a nașterii.

Deși mă simțeam rău, am venit la Piatra Neamț cu o energie nouă, acea energie pe care ți-o dă desprinderea de o viață care te apasă și intrarea într-un necunoscut care promite să fie mai bun decât ce cunoșteai până atunci. Mi-a fost greu, dar nu am simțit greutatea asta așa cum ar resimți-o alții, pentru că totul era nou: locuința, orașul, oamenii, iar noutatea asta am primit-o în viața mea cu brațele deschise. Am intrat aproape imediat în grupul de mămici de aici, în grupul de purtărețe, în asociația WAHM. Am fost primită cu drag, acceptată așa cum sunt, am fost înțeleasă și lăsată să le trăiesc pe toate în ritmul meu. Pentru mine asta a fost o gură de aer proaspăt după anii petrecuți într-un mediu pe care l-am iubit mult, dar în care nu m-am putut adapta, nu m-am simțit acceptată pe deplin.

În energia mea de atunci, aveam impresia că pot urca până la cer dacă-mi propun. Cu copiii după mine am început cu entuziasm multe proiecte, multe activități. Apoi energia aceea a scăzut și am început să le selectez. Am renunțat la un master început doar pentru că mă simțeam în stare să-l fac. Ar fi presupus multe sacrificii pe care nu eram dispusă să le fac, așa că am ales să renunț. Am lucrat un timp la o grădiniță, cu Eliza mică după mine, dar am renunțat din nou, din cauza unor compromisuri pe care nu am acceptat să le fac.

Am învățat să selectez activitățile, să selectez oamenii, să-mi selectez dorințele. Am vrut inițial să recuperez tot ce nu putut face în trecut, dar am învățat să curăț tot ce am putut din mine până am rămas fără povara gândurilor despre tot ce aș fi vrut să fac dar nu am făcut în trecut, fără sentimentul de neîmplinire. Am început să mă bucur de lucrurile simple, de mine și de copii.

În perioada cea mai întunecată am fost ajutată de o prietenă psiholog care mi-a oferit confirmările de care aveam nevoie ca să merg mai departe pe drumul pe care l-am ales. Am înfruntat momentele dificile ale lui David în perioadele în care se întorcea din vacanțele la C-lung, am trecut printr-o iarnă grea, din care mi-am revenit abia de curând și am ajuns unde sunt acum.

După doi ani amețitori, în care m-am împăcat cu trecutul și l-am așezat, cuminte și curat, acolo unde îi e locul, am început să privesc spre viitor. Aveam nevoie de o perioadă în care să fiu liniștită, să intru într-o rutină, să mă ocup în primul rând de copii iar pe toate celelalte să le aranjez în funcție de ei. Deși banii erau încă o problemă și mă preocupa faptul că din martie nu voi mai primi stimulentul de inserție , am decis să nu-mi caut încă de lucru, să nu o dau pe Eliza la creșă. Am înscris-o doar la o grădiniță în ideea să fie înscrisă în primăvară, când va împlini 3 ani. Pentru suplimentarea veniturilor mă străduiam să găsesc timp și dispoziție să mă ocup de un proiect handmade pe care îl tot amânasem.

Apoi a venit oferta. Acel tip de ofertă care te bulversează și ai vrea să sari în sus de bucurie, pentru că ți-ai dorit să vină, dar în același timp, te gândești la o mie de lucruri care nu ar putea merge și ai accepta din toată inima, dar știi că viața ta nu depinde doar de tine și ți-e teamă să nu încurci oamenii dacă accepți.

Ca pentru orice decizie de acest fel din viața mea, și acum a trebuit să dau răspunsul foarte repede. Am avut câteva zile la dispoziție să întorc situația pe toate părțile, să caut eventuale soluții la ce ar putea să mă împiedice să lucrez.

Și am acceptat.

Acum sunt educatoare. Sunt educatoare la o grădiniță privată, la grădinița la care mi-am dorit să lucrez de când am aflat de existența ei. Sunt educatoare la grupa 2-3 ani și o am pe Eliza în grupă.

Fac exact ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Fac exact ceea ce mi-am dorit să fac cu David dar atunci nu s-au potrivit astrele.

Simt că sunt acolo unde mi-e locul și, vorba cuiva din conducerea grădiniței, simt că mă înșurubez tot mai bine aici unde sunt și că asta va fi viața mea mult timt de acum înainte. Pare prematur să spun asta la doar o lună și jumătate de când am început să lucrez, dar am simțit asta de îndată ce am acceptat oferta, de îndată ce am cunoscut oamenii cu care lucrez.

Și pot spune că viața m-a adus într-un loc bun. Am făcut din nou o selecție a activităților, am renunțat la unele traduceri pentru a putea să mă ocup de grădiniță, iar lucrurile se așază. Elizei îi place. Are momentele ei dificile, ca toți copiii de vârsta ei, dar reușim să ne reglăm. Nu a spus în nicio dimineață că nu vrea să meargă, dimpotrivă, când aude de grădiniță, se activează imediat.

Am și rutina pe care mi-am dorit-o, chiar dacă diferită de cea pe care mi-o imaginam. Mă simt la începutul unui drum plin de lumină. Simt cum capăt sensuri noi. Mă pot manifesta în voie, pot pune în aplicare ideile pe care le-am strâns în mine în ultimii ani. Capătă sens acum și căutarea aproape obsesivă de activități pentru copii, pe care până acum nu am avut cum să le pun în practică. Folderele din laptopul meu vor fi în sfârșit scuturate de praf și ideile din ele vor prinde viață. Are sens acum și tema pe care am ales-o pentru lucrarea de licență. Anul acesta, la grupa de 2-3 ani vom picta categoric fără pensule. Tot ce am trăit până acum, toate dorințele care păreau fără sens și irealizabile, au fost ca să mă formez ca om și profesor pentru această etapă a vieții mele.

Pornesc pe drumul acesta cu entuziasm. Nu e același entuziasm haotic ca cel de la sosirea mea la Piatra. E unul mai domol, mai așezat, pe care-l pot canaliza mai ușor. Știu că în viitor există încă o mare învălmășeală de puncte care nu-mi spun nimic acum, dar sunt mulțumită de locul în care am ajuns, de oamenii pe care îi am în jur, de munca pe care o fac, de felul în care cresc David și Eliza, de tot ce le pot oferi acum și nu am putut înainte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s