Mult timp nu mi-a plăcut iarna. Simplul gând că trece toamna și multe luni va fi frig și zăpadă, mă îngheța. Poate și pentru că mulți ani am trăit într-o zonă unde sezonul rece este foarte lung.
Mai ieșeam cu David la săniuș, dar de nevoie. Nu mai simțeam bucuria aceea a jocului în zăpadă și nici nu puteam înțelege cum, în copilărie și prima tinerețe, iarna era anotimpul meu preferat.
Asta până azi. Atât de frumos strălucea soarele peste zăpada de pe terenul viran din fața blocului, încât, cu cea mai mare bucurie le-am spus copiilor: Hai să ne înbrăcăm să mergem să facem un om de zăpadă.
Și am ieșit, echipați cu găletușe și lopățele
Nu am făcut un om de zăpadă, pentru că zăpada nu prea se lipea, dar am reușit să facem o mini replică a Cetății Neamțului.
Ne-am dat și pe derdeluș …
și i-am plimbat pe copii pe săniuță.
Când frigul ne-a intrat în oase, ne-am întors în casă, la căldură, îmbujorați și bucuroși.
Spre seară, dintr-o dată, David mi-a spus: Mi-a plăcut foarte mult să ieșim toți trei la zăpadă.
Și mie. Pentru prima dată după mult, mult timp, și mie mi-a plăcut.
Peripeții de mamă singură 