Atunci când am aflat că urma să vină pe lume, am știut că vreau să-I fiu nașă. Nu doar pentru că eram prietenă cu mama ei, nu doar pentru că o iubeam foarte mult pe surioara ei, ci, cumva, ea avea să fie legătura mea cu C-lung. Nu plecasem de acolo ca să închid poarta tuturor amintirilor. De locurile acelea mă leagă încă multe trăiri frumoase, dar nu aveam nimic doar al meu care să mă lege de locurile acelea. Totul era legat de fosta căsnicie, de familia din care ieșisem.
Antonia avea să fie ceva ce-mi aparținea doar mie. Finuța mea pe care aveam să o botez cu toată dragostea mea și doar prin propriile mele puteri.
Nu mi-a fost ușor să strâng banii necesari pentru călătorie, nici să fac drumul lung de la Piatra la C-lung, cu doi copii, pe un microbuz care face în 4 ore un drum de maxim 2 ore jumate. Nu mi-a fost ușor nici din punctul de vedere al emoțiilor, dar am reușit. David e nașul oficial și a fost mândru de rolul lui, dar eu sunt cea care a vrut asta, eu am pus totul în mișcare și am fost foarte bucuroasă că am reușit.
Azi Antonia împlinește un an. Nu sunt lângă ea fizic, dar nu cred că asta mai contează. Distanța nu taie legăturile, dimpotrivă, astfel de legături devin tot mai puternice, în ciuda depărtării.
La mulți ani, iubita mea! Să ai parte în viață de destul din toate! Să crești capabilă să alegi ce ți se potrivește și să te împaci cu alegerile tale. Să te bucuri și de reușite și de eșecuri și să înveți din toate.
Îmi este foarte dor de tine și abia atept să vină momentul în care te voi putea ține din nou în brațe.
Peripeții de mamă singură 