CÂND ȘTII CĂ AI ÎNCEPUT SĂ TE VINDECI

Textul e mai jos l-am pus și pe grupul de Familii monoparentale din care fac parte. Din când în când acolo apar întrebări (atât de la femei cât și de la bărbați) despre cât a durat până să ne revenim după despărțire, până să știm că am lăsat cu adevărat totul în urmă, că ne-am vinecat.

Aș vrea să vă povestesc și aici despre cum mă simt eu în această perioadă. De-a lungul vieții am primit multe răspunsuri la tulburările mele din astfel de povestiri ale unor persoane pe care nu le cunoșteam personal. Poate și cuvintele mele sunt de folos cuiva.

De obicei lunile ianuarie și februarie pentru mine sunt cele mai dificile emoțional. Cel puțin așa au fost până de curând. Sunt lunile în care sunt copleșită de trăiri din trecut, din cea mai dificilă perioadă a vieții mele.

Acum 6 ani, în luna ianuarie am luat decizia de a porni spre un nou început. Nu a fost o decizie ușoară și nu am luat-o singură. Îmi amintesc foarte bine ziua în care, copleșită de tot ce trăiam, de toate ușile care mi se închideau, neștiind încotro s-o apuc, am intrat în biserică și am vorbit cu Dumnezeu. I-am spus că nu știu ce este mai bine să fac pentru mine și pentru copiii mei, că nu pot face singură alegerea ce trebuie să fie făcută. L-am rugat să-mi arate El drumul cel mai bun în primul rând pentru copii, pentru că dacă lor le e bine, îmi va fi și mie.

În ziua aceea, întorcându-mă acasă, mi s-a întâmplat unul dintre cele mai grave lucruri care mi se întâmplaseră până atunci în căsnicie. Nu voi intra în detalii. “Cel mai grav lucru” pentru mine poate nu e perceput ca așa de grav e către voi. Din ce s-a întâmplat atunci eu am înțeles că Dumnezeu îmi spunea să las în urmă ușile care mi se închideau acolo și să intru pe ușa care mi se deschisese la Piatra Neamț. Și am plecat, în ultima zi a lui ianuarie.

Mulți dintre voi sunteți părinți și sigur înțelegeți de ce evenimentele de atunci încă mă urmăresc, după șase ani. Aveam un copil de 7 ani și eram însărcinată în luna a 8-a. Am plecat și nimeni nu m-a oprit, nimeni nu mi-a spus să rămân. Nimeni nu mi-a spus că vom găsi soluții și că totul va fi bine acolo.

Am plecat și am ajuns unde sunt acum. Primii ani au fost grei din multe puncte de vedere. Atât de grei că acum îi văd acoperiți de o negură pe care nici nu vreau să o ridic. Am mers înainte pentru că aveam doi copii care tebuiau să mă aibă aproape. Am făcut greșeli, am învățat din ele, am muncit până la epuizare, am învățat și să refuz și să elimin din viața mea persoane care mă tulburau. Mi-am luat energie din tot ce am putut: din puținele ore de somn, din rarele întâlniri cu prietenele, din reuniunile de familie, din iubirea copiilor mei.

Apoi mi-am dorit să lucrez înt-un anumit loc. Îl simțeam ca locul cel mai potivit pentru mine și pentru copiii mei, iar El a făcut posibil să ajung acolo. Din acel moment, viața mea a început să se schimbe într-un ritm vertiginos. Mă simt iubită și prețuită iar copiii mei sunt înconjuați de oameni care le văd adevărata valoare, care îi iubesc și îi încurajează să se dezvolte armonios. Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea și m-a adus într-un loc bun pentru copiii mei. Iar eu sunt bine în primul rând pentru că și lor le este bine. Colegii mei nu îmi sunt doar colegi, îmi sunt familie, iar eu și copiii mei creștem împreună în familia aceasta tot mai mare, care ne-a primit cu brațele deschise din prima clipă și care de trei ani și jumătate ne ține strâns și nu ne lasă să ne rătăcim.

Este primul an în care nu mai sunt deprimată în această perioadă, primul an în care, deși încă sunt prezente emoțiile trecutului, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am trăit înainte de a veni aici, pentru fiecare zi trăită și pentru fiecare om întâlnit atunci. Acum știu că toate mi-au fost date pentru a mă forma, pentru a mă modela așa cum avea nevoie Dumnezeu să fiu pentru a putea trăi și lucra aici, pentru a putea primi cu sufletul deschis iubirea și prețuirea celor din jurul meu.

Este primul an în care conștientizez că Dumnezeu a fost mereu alături de mine și m-a ocrotit chiar și atunci când credeam că sunt singură iar rugăciunile mele se pierd în vânt. La nivel teoretic știam asta și înainte, dar abia acum simt cu adevărat lucrul acesta. Nu sunt singură, nu am fost și nu voi fi niciodată, iar rugăciunile mele au fost ascultate întotdeauna și au primit răspunsuri pe care le-am înțeles atunci când am fost pregătită să le înțeleg.

Să nu vă închipuiți că totul e roz. Ca orice alt om, am perioade mai ușoare și perioade mai apăsătoare, încă mai am perioade cu stări depresive, dar îmi este mult mai ușor să le duc pe toate acum.

Și cu oamenii din trecutul meu sunt împăcată. Cu tatăl copiilor mei am o relație bună, lucru care mă bucură mult. Nu mulți părinți divorțați păstează o relație ca a noastră. Nu suntem prieteni, dar comunicăm civilizat despre copii iar ei se simt bine când merg în vizită la el și la noua lui familie. Nu știu ce aș putea cere mai mult în această privință.

6 ani mi-au trebuit mie să ajung aici, să fiu împăcată cu trecutul și să văd care a fost rolul lui și de ce tebuiau lucrurile să se întâmple așa cum s-au întâmplat. Pentru alții poate e nevoie de mai puțin sau poate de mai mult.

Sigur, nu pot spune că absolut totul e vindecat, e doar o etapă pe care am depășit-o. Mai am încă blocaje, încă lucrez să le depășesc. primesc eseori întrebări și înemnuri referitoare la viața mea sentimentală. Încă nu sunt pregătită pentru o relație cu un alt bărbat. Mi-o doresc, o visez, dar știu că nu sunt pregătită. Nu știu cât va dura până să fiu. Până atunci, însă, mă bucur de ceea ce trăiesc acum.

Este minunat să simți cum ce te apăsa nu te mai apasă și cum, încetul cu încetul, te vindeci.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s