DE LA FRICA DE A IEȘI DIN PARCARE LA DRUMUL CĂTRE MARE

Așa cum sigur am mai scris în trecut, am permis de conducere din 2003. Asta nu înseamnă că și conduc de atunci. La început nu aveam mașină. Apoi am avut mașină, dar am tot amânat să-mi schimb permisul pe numele de după căsătorie. Apoi … în fine, cert e că nu am condus.

Până astă toamnă, când mi-am schimbat iar permisul de conducere, de data asta pe numele de după divorț și am avut și mașină. Nu mai aveam nicio scuză.

Pfff, ce ușor a fost la 25 ani să învăț să conduc și ce greu mi s-a părut să-mi reamintesc la 41!

Nu știu să mai fi trăit cândva așa frică! Instructorul cu care am luat câteva ore nu știa ce să-mi mai spună ca să-mi alunge frica. Pur și simplu aveam impresia că o să fac toate tipurile de accidente care există.

Apoi, treptat, am început să merg singură în afara localității. La drum lung am început să cunosc mașina. Tot tremuram de fiecare dată când se apropia de mine o mașină, fie că era pe sensul meu sau pe sensul opus. Aveam impresia că încurc circulația, că merg prea încet pentru cei din trafic, dar prea repede pentru a putea controla mașina. Eram cea mai fericită când cei din spate reușeau să mă depășească.

Cu toate astea, la două săptămâni după ce am intrat prima dată pe mașină, am făcut un drum de 250 km. Apoi am început să merg zilnic la grădiniță cu mașina. În iarnă am făcut din nou un drum lung și, treptat, am devenit mai sigură pe mine și pe mașină.

De frică am scăpat abia prin primăvară. La un moment dat s-a produs un click și am descoperit că nu-mi mai e frică. Pur și simplu am început să mă simt în largul meu la volan, să îmi placă să conduc, reacțiile mele au devenit mult mai rapide.

Așa am ajuns să decid să merg cu mașina la mare. Știam că e drum lung și necunoscut, dar eram hotărâtă. Am înștiințat-o pe mama că plecăm și că va merge cu noi pentru că nu puteam gestiona singură și condusul și copiii și nu i-am dat drept la replică.

Astfel, în ultima zi din august, am pornit la drum. Oscilasem mult dacă să plec seara sau dimineața cu noaptea-n cap. Până la urmă nu am decis eu. În noaptea dinainte nu am putut nicicum să adorm devreme, așa că am decis să închid alarma și să plec atunci când mă trezesc, indiferent la ce oră ar fi. M-am trezit în timp util să plecăm la 6.20. La 15.30 parcam în fața pensiunii.

Drumul a fost incredibil de ușor. Trăiască Waze! M-a dus pe drumuri libere și, deși am condus timp de 9 ore, nu am ajuns la mare chiar extenuată. Dimpotrivă, m-am putut bucura încă din prima zi de mare și de bucuria copiilor.

Pentru Eliza a fost prima dată când vedea marea, pentru David a doua oară. Eu fusesem ultima dată la mare în urmă cu 7 ani. Toate cele 6 zile petrecute acolo am avut o stare de euforie fantastică. Realizasem ceva ce cu puțin timp în urmă mi s-ar fi părut de nerealizat: condusesem 500 km, reușisem să le ofer copiilor, mamei și mie o vacanță cum nu mai avusesem de mult. Au fost 6 zile incredibile, cu valuri liniștite și valuri înspumnate, cu soare și cu nori, cu bălăceală, scoici și melci. Ne-am încărcat cu bucurie și cu pace și mi-am promis că voi face tot posibilul să ajung la mare cu copiii în fiecare an.

Drumul de întoarcere nu m-a mai îngrijorat. Aveam deja experiență, nu?

Ce pot spune după toată experiența asta e că de acum nu-mi mai stă nimic în cale. Abia aștept să pornesc spre alte destinații. Le am deja în minte, aștept doar momentul potrivit.

Mențiune: chiar dacă m-am descurcat bine pe un drum așa lung, de parcat nu mă puneți să parchez între alte două mașini, fie cu spatele fie lateral. Voi eșua fără doar și poate. Următoarea provocare e să învăț parcările astea. Noroc că nu am avut nevoie de ele până acum 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s