NU-I VREAU GENII, ÎI VREAU FERICIȚI

Postarea aceasta pornește de la acest articol și de la altele asemănătoare, care, din fericire, sunt tot mai multe.
Cu David am încercat și eu, entuziasmată, diverse activități. Multe. I-am cumpărat jocuri educative, porneam cu elan să-l învăț diverse.
A vorbit târziu, pe la 3 ani și jumătate, dar până atunci, găsea moduri de a comunica și fără cuvinte iar eu, fiind aproape clipă de clipă cu el, știam ce vrea chiar înainte de a-mi cere. Când a început să vorbească a legat direct fraze complexe și-mi povestea nu doar lucruri concrete ci și diverse lucruri pe care și le imagina.
În schimb, a respins din start orice urmă de convenție, găsea noi utilizări ale jocurilor, își crea propriile reguli și scenarii.
Prefera să alerge (a mers devreme, pe la 10 luni și jumătate, fără să treacă prin etapa mersului de-a bușilea). Adora jocurile cu elemente din natură, cu apă în primul rând, apoi pământ, crengi, era curios și își băga nasul peste tot, punea mâna peste tot și, nu de puține ori, a mai stricat din lucrurile cu care intra în contact, în ciuda faptului că era avertizat să nu umble în anumite locuri.
Asta m-a descumpănit și a trebuit să lucrez mult cu mine să mă adaptez modului lui de a descoperi lumea înconjurătoare, mod care, lipsit de regulile convenționale, pe mine mă plictisea și mă obosea enorm. Pentru mine, ca om care se voia implicat în activitățile copilului și voia să-l ghideze și să-l învețe, nu era ușor să joc un board game cu reguli inventate pe loc, în care nimeni nu câștigă și nimeni nu pierde sau să stau pe margine și să-l privesc cum se joacă cu orele într-o baltă, cum face diguri din pietre și crengi în pârâu, cum se joacă cu totul neconvențional cu aluatul din care eu voiam să fac gogoși sau alte bunătăți iar el nu accepta nicio explicație de-a mea despre cum să facă să iasă un rezultat aspectuos și gustos. Pentru el experiența senzorială în sine era cea mai importantă, nu rezultatul.
Acum pot înțelege asta dar atunci, în lipsa informațiilor care se găsesc acum la tot pasul despre cât de importante sunt activitățile senzoriale aparent simple și nesemnificative, a trebuit să-mi schimb singură modul de a-l privi și de a-l înțelege. Nu a fost ușor, mai ales că și lumea (nu doar cea din jurul meu, ci societatea în general ), acum 9 ani, abia făcea primii pași în a înțelege, a accepta și a încuraja copiii aceștia veniți printre noi pentru a se afirma prin propriile puteri, pentru a schimba mentalități și a ne readuce în contact cu natura și cu lucrurile simple.
Mi-a fost greu să lupt cu mine și cu alții dar pentru el, faptul că l-am acceptat și am încercat să intru în lumea văzută de el, a contat foarte mult. Treptat, m-am mai relaxat. Am trecut peste diverse repulsii și m-am bălăcit și eu în bălți, am construit și eu cu nisip și pământ, am bătut și eu toba în toate oalele și capacele din casă.
În continuare David e o provocare, dar acum îl privesc mai relaxată și îl abordez mai în conformitate cu nevoile lui de dezvoltare. Nu excelează la școală în toate materiile, deși, dacă s-ar strădui mai mult, ar fi printre primii, dar e fericit așa, făcând cu ușurință ce ține de matematică și gramatică și încercând să evite cât poate ce ține de literatură. În rest, când îl scot din lumea jocurilor electronice, se joacă mult afară, cu prietenii lui, adoră în continuare apa și pământul.
Eliza e la fel um era David la 2 ani și jumătate: se joacă cu jetoanele și figurinele rămase de la David, dar altfel decât cum scrie pe cutie. Își găsește joacă din orice nu e jucărie, râde cu toată ființa ei iar când plânge parcă s-a prăbușit cerul peste întreaga lume.
Nu vorbește, deși se apropie de 2 ani și jumătate, dar nu se lasă până nu înțelegi ce vrea să-ți comunice.
Face treburi prin casă, atât cât poate ea, mă ajută la gătit cu entuziasm.
A mers târziu, pe la 1 an și 4 luni, dar a avut o perioadă lungă de mers în 4 labe, spre deosebire de David.
Nu (mai) face ca animalele (a fost o scurtă perioadă când le imita, acum refuză), nici nu recunoaște culori sau cifre sau litere,
În schimb, este topită după bebeluși, se oprește pe stradă de fiecare dată când vede un cărucior și zâmbește și gâdilă și drăgălește copilașul dinăuntru, cu o delicatețe și o scânteiere în ochi care înseninează ziua tuturor celor care o văd.
Salută pe toată lumea, flutură din mână până când persoana pe care o vizează se sesizează și întoarce salutul.
Se joacă cu pietre, cu apă, cu orez și alte boabe, adoră pisicile și alte animale mici. Îmi solicită rar să mă implic în jocurile ei, dar acum nu mă mai deranjează să stau doar să o privesc.
Diferența între ei doi, e la mine. David a știut să mă modeleze astfel încât să fiu mai relaxată cu Eliza, să gust cu bucurie toate etapele evoluției ei, să nu mai fiu nerăbdătoare să o văd făcând diverse înainte să fie pregătită să le facă și să le înțeleagă singură
Fiecare copil e unic și minunat în unicitatea lui, în propriul ritm de a explora, de a înțelege lumea din jur și de a găsi moduri de comunicare. Și fiecare copil este capabil să-și construiască propria stare de fericire din lucruri mici, simple, fără intervenții majore din partea noastră.
Fiecare copil are nevoie să avem încredere în el și să îl iubim, să ne placă de el, să îi acordăm timpul necesar pentru a trece fără presiuni inutile prin diferitele etape ale vieții.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s